Condițiile atragerii răspunderii civile contractuale

Este bine cunoscut faptul că încheierea unui contract naște obligații în sarcina ambelor părți semnatare și are putere de lege între acestea. Dar ce se întâmplă atunci când una dintre părți nu își respectă obligațiile asumate și care este remediul juridic pe care creditorul îl are la dispoziție pentru a-și recupera paguba suferită? Articolul de mai jos oferă informații cu privire la răspunderea civilă contractuală. Pe lângă prima parte (teoretică) acesta are și o a doua parte prin care se reliefează aplicabilitatea în practică a condițiilor ce se impun a fi îndeplinite pentru a i se imputa debitorului răspunderea civilă contractuală.

***

CUPRINS

PARTEA I. ABORDAREA TEORETICĂ A TEMEI

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

CAPITOLUL III. CONDIȚIILE RĂSPUNDERII CIVILE CONTRACTUALE

PARTEA II. STUDIU DE CAZ

CAPITOLUL I. PREZENTAREA SPEȚEI

CAPITOLUL II. ANALIZA SPEȚEI

PARTEA III. CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

PARTEA I. ABORDAREA TEORETICĂ A TEMEI

CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Contractul este principalul și cel mai important izvor de obligații, motiv pentru care acestuia îi este acordat întreg Capitolul I – Titlul II – Cartea a V-a din Codul civil. În cuprinsul acestuia se regăsesc numeroase texte legale dedicate contractului ce fac referire la încheierea, nulitatea, interpretarea, efectele, cesiunea și încetarea acestuia.

Contractul – ca instituție juridică de drept civil – a cunoscut o evoluție paralelă cu aceea a dreptului de proprietate. Născut din nevoile schimbului de activități și, în primul rând, ale schimbului de mărfuri, contractul își afirmă prezența în societate nu numai în domeniul circulației, dar și în cel al producției, el fiind instrumentul juridic prin care se înfăptuiesc aceste două importante componente ale activității economice[1].

Acesta mai este denumit în legislația noastră și convenție și este, potrivit art. 1166 din Codul civil, „acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. Așadar, elementul esențial al contractului este acordul de voință al părților – voința lor juridică.

Pentru a produce efectele juridice scontate, contractului civil îi sunt aplicabile și o serie de principii[2]. Cele patru principii care guvernează contractul sunt: principiul libertății contractuale, principiul bunei-credințe, principiul forței obligatorii și principiul relativității efectelor contractelor.

Potrivit principiului libertății contractuale[3] persoanele au libertatea de a încheia orice tip de contract, de a stabili fondul și forma acestuia, de a delimita drepturile și obligațiile ce cad în sarcina părților contractante. Cu toate acestea, acest tip de libertate trebuie înțeleasă în sensul său exact ca fiind una determinată de bunele moravuri și dispozițiile cuprinse în normele legale și nu ca una absolută. În acest sens, legiuitorul a reglementat diverse instrumente pentru a limita libertatea contractuală în situația săvârșii unor abuzuri de drept cum ar fi inserarea clauzelor abuzive sau a unor clauze ce contravin normelor de drept.

Principiul bunei-credințe este reglementat de art. 1170 din Codul civil și prevede faptul că „părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”. După cum se poate remarca acest principiu este, de fapt, o obligație pe care legiuitorul a instituit-o în sarcina părților ce doresc a încheia un contract. Art. 1183 alin. (4) din Codul civil prevede și sancțiunea aplicabilă în situația nerespectării principiului bunei-credințe după cum urmează: „Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seamă de cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și de orice împrejurări asemănătoare”.

Principiul relativității efectelor contractului este, în esență, o formă sau latură a principiului „pacta sunt servanda”, iar nu un principiu de sine-stătător[4] și potrivit art. 1280 din Codul civil: „Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Singurele excepții de la principiul enunțat sunt reprezentarea[5] (art. 1295 – art. 1314 Codul civil), acțiunile directe (reglementate atât de Codul civil – ex.: art. 1856[6], art. 2023 etc. cât și prin norme speciale – ex.: Legea nr. 135/1995 privind asigurările și reasigurările în România[7] etc.), promisiunea faptei altuia[8] (art. 1283 Codul civil) și stipulația pentru altul[9] (art. 1284 – art. 1288 Codul civil).

Principiul forței obligatorii urmează a fi analizat raportat la tema prezentului eseu în cele ce urmează.

Este, așadar, de la sine înțeles că un act juridic de o asemenea complexitate trebuie să fie supus unor principii bine stabilite și să prevadă sancțiuni în situația nerespectării acestora (precum nulitatea – relativă/absolută – contractului). Totodată a fost necesar a se implementa un instrument juridic care să protejeze părțile semnatare ale contractului de reaua-credință ce ar putea apărea pe parcursul executării acestuia și, pe cale de consecință, a fost reglementată răspunderea civilă contractuală. Aceasta este, fără putință de tăgadă, echilibrul relațiilor contractuale având la baza ocrotirea drepturilor persoanei care își respectă obligațiile asumate prin semnarea contractului.

Prezentul eseu reprezintă o analiză a răspunderii civile contractuale ce își propune să reliefeze condițiile ce se cer a fi întrunite pentru ca acest instrument juridic să fie antrenat.

CAPITOLUL II. RĂSPUNDEREA CIVILĂ CONTRACTUALĂ

Instituția răspunderii civile contractuale, ce urmează a fi analizată în detaliu în cuprinsul eseului, decurge din principiul forței obligatorii reglementată în Codul civil în cuprinsul art. 1270 potrivit cu care „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”.

Din analiza textului legal mai sus enunțat, rezultă obligativitatea părților contractante de a-și executa obligațiile asumate prin nașterea contractului.

Un contract încheiat cu respectarea acestui principiu, va avea forță obligatorie nu numai pentru părțile sale, ci și pentru organul de jurisdicție învestit cu soluționarea unui litigiu decurgând dintr-un asemenea act, deci instanța este obligată să asigure executarea actului juridic respectiv legal încheiat, ținând seamă, în interpretarea lui, de voința părților (mutuus consensus). În acest sens, este foarte util să reținem faptul că din principiul forței obligatorii a contractului decurge o altă regulă esențială, și anume cea a irevocabilității actului bi sau multilateral. Astfel, încheierea contractului reprezintă rezultatul unui acord de voințe (mutuus consensus), și desființarea lui, ținând cont de excepțiile amintite, în principiu trebuie să fie rezultatul aceluiași acord (mutuus disensus)[10].

Cu toate acestea, ne întrebăm care sunt consecințele juridice care pot interveni în momentul în care una dintre părți nu își execută, benevol, obligația?

Răspunderea contractuală este o formă a răspunderii civile, alături de răspunderea delictuală, aplicabilă în situațiile în care paguba suferită de creditor este consecința încălcării dispozițiilor contractuale de către debitor.

Potrivit art. 1350 alin. (2) din Codul civil, răspunderea contractuală este antrenată „atunci când, fără justificare, (o persoană care trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat) nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.”

Așadar, din textul de lege enunțat reiese că această formă de răspundere a fost instituită de legiuitor ca un mecanism de reparare a prejudiciului, și nu ca o sancțiune.

Premisa atragerii răspunderii contractuale o reprezintă existența unei legături contractuale între cele două părți ale raportului obligațional. În lipsa acestuia, răspunderea nu este înlăturată, dar își găsește aplicabilitatea in sfera răspunderii extracontractuale, denumită si delictuală.

În cuprinsul Codului civil acest tip de răspundere se regăsește și în dispozițiile legale privitoare la executarea silită a obligațiilor. Această instituție este aplicabilă tuturor obligațiilor civile, dar putem considera că se regăsește cu precădere în instituția răspunderii civile contractuale întrucât la baza executării silite există un raport preexistent între două părți denumite creditor și debitor.

Astfel că, răspunderea contractuală ia naștere datorită încălcării obligațiilor contractuale. Conținutul contractului trebuie privit lato sensu întrucât nu numai clauzele exprese prevăzute în cuprinsul acestuia vor fi luate în considerare, ci și urmările pe care echitatea, obiceiul sau legea le dau obligațiilor după natura lor.

Se poate afirma că răspunderea civilă contractuală are un caracter special, derogator, întrucât este restrictiv aplicată, spre deosebire de răspunderea delictuală ce alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile.

În concluzie, răspunderea civilă contractuală este un instrument juridic cel puțin la fel de complex ca actul juridic din care izvorăște, motiv pentru care doar părțile contractante o vor pute invoca numai după ce sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile ce urmează a fi prezentate în următorul capitol.

CAPITOLUL III. CONDIȚIILE RĂSPUNDERII CIVILE CONTRACTUALE

Pentru ca răspunderea contractuală să ia naștere, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, patru condiții:

existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea obligației (neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a acesteia);
existența unui prejudiciu;
raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
vinovăția debitorului.

În doctrină există mai multe controverse în ceea ce privește anumite condiții ce se impun a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

Sub un prim aspect, putem observa cum unii autori susțin că între cele două forme ale răspunderii civile (cea delictuală și cea contractuală) există diferențe majore subliniind prin teoriile lor existența unei dualități de răspunderi, a unei dualități de culpe[11].

Pe de altă parte, anumiți autori consideră că în cazul răspunderii contractuale nu este necesară existența vinovăției debitorului, aceasta putând fi antrenată și în lipsa acestei condiții.

Prezentul eseu va fi conceput îmbrățișând teoria potrivit căreia între cele două tipuri de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale.

De asemenea, consider ca fiind eronată opinia conform căreia nu este necesară existența vinovăției debitorului întrucât legiuitorul a instiuit in Codul civil prezumția de culpa a debitorului prin inserarea art. 1548. Într-adevăr, vinovăția îmbrăca și forma intenției, situație în care creditorul va trebui să facă dovada existenței acesteia.

De asemenea, ar trebui să ne întrebăm care ar mai fi rolul răspunderii contractuale dacă debitorul nu s-ar afla în culpă. În acest caz, obligația contractuală ar fi executată corespunzător și nu s-ar impune repararea unui prejudiciu inexistent.

Cu toate acestea, trebuie să remarcăm că nu numai reaua-credință a debitorului îl poate face pe acesta să nu își mai ducă la îndeplinire obligațiile contractuale. Acesta se poate afla, de exemplu, în situația unui caz de forță majoră sau pot interveni cauze ce îngreunează executarea obligațiilor, moment în care poate interveni instanța pentru a limita principiului forței obligatorii. Astfel de cazuri sunt regăsite în teoria impreviziunii sau în situația inserării în contract a unor clauze abuzive.

Forța majoră este, potrivit art. 1351 din Codul civil, „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil”, așadar, o cauza exoneratoare de răspundere. În această situație, partea care se prevalează de existența unui caz de forță majoră va trebui să facă dovada existenței ei iar, în consecință, va fi scutită de executarea obligației asumate prin contract.

Impreviziunea este un remediu aplicabil atunci când „executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației”, potrivit art. 1271 alin. (2) din Codul civil, așadar o limitare a forței obligatorii a contractului. Invocând impreviziunea în fața instanțelor judecătorești, acestea pot dispune, după caz, fie „adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor” [art. 1271 alin. (2) lit. a)], fie „încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește” [art. 1271 alin. (2) lit. b)].

Așadar, pentru a nu fi antrenată răspunderea contractuală, dacă nu se află în culpă, debitorul ar avea la dispoziție mai multe modalități pentru a se prevala de aceasta.

Pe cale de consecință, doar reaua-credință (vinovăția) poate conduce la neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației contractuale și deci, doar această poate atrage răspunderea contractuală a debitorului.

Cu toate acestea, este important să precizăm că nu se poate afirma că cele două tipuri de răspundere civilă sunt identice, nu se suprapun. Acestea diferă sub anumite aspecte, dar alți autori, a căror opinie o îmbrățișez, consideră că între cele două forme nu există deosebiri de esență, fiind dominate de ideea fundamentală a prejudiciului patrimonial cauzat prin fapta ilicită săvârșită de o persoană.

Putem reține că răspunderea contractuală are un caracter special întrucât practica judecătorească ne-a arătat că ori de câte ori nu se poate reține răspunderea contractuală, devin incidente prevederile răspunderii delictuale. Per a contrario, putem considera că răspunderea delictuală are un caracter general, sfera ei de aplicabilitate nefiind condiționată decât de îndeplinirea condițiilor comune celor două forme, nu și de existența unui raport obligațional.

Pentru a înțelege cum poate fi atrasă răspunderea civilă contractuală, este necesar să analizăm condițiile ce se cer a fi îndeplinite.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii în materia răspunderii contracuale constă în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzătoare a obligației contractuale asumate.

Așadar, fapta poate consta într-o inacțiune – neexecutarea totală sau neexecutarea parțială a obligației. Neexecutarea parțială a obligației poate fi reținută atâta timp cât obiectul obligației este divizibil (cum ar fi, de exemplu, returnarea unei sume de bani împrumutate), în această situație fiind necesar să se stabilească în ce măsura obligația a fost îndeplinită, respectiv care este diferența ce va face obiectul răspunderii. În cazul în care obiectul obligației este indivizibil, se va reține întotdeauna că neexecutarea este totală, debitorul fiind ținut la repararea integrală a prejudiciului.

De asemenea, fapta ilicită poate consta în executarea necorespunzătoare a obligației. În această situației, raportat la natura obligației, se va stabili dacă executarea necorespunzătoare este apreciată ca fiind o neexecutare totală sau una parțială.

Un ultim caz de manifestare al faptei ilicite este executarea cu întârziere a obligației. Aceasta presupune că debitorul și-a executat obligația, însă nu în termenul prevăzut de cele două părți la încheierea contractului, cauzând astfel un prejudiciu creditorului. Putem distinge două ipoteze: când termenul a fost prevăzut în contract ca fiind esențial (caz în care creditorul va putea refuza primirea prestației și va avea dreptul la despăgubiri compensatorii) și ipoteza în care termenul de executare a obligației nu a fost prevăzut în contract (caz în care creditorul va avea dreptul doar la despăgubiri moratorii).

Prejudiciul reprezintă consecințele suferite de creditor ca urmare a faptei ilicite săvârșite de debitor. Creditorul își poate acoperi prejudiciul din momentul în care acesta se naște, în mai multe moduri, în funcție de natura acestuia.

În momentul în care debitorul își execută obligația cu întârziere, se naște dreptul creditorului de a obține daune-interese moratorii. Acestea pot fi cumulate cu executarea în natură și chiar cu daunele-interese compensatorii. Daunele-interese moratorii pot fi stabilite de către părți prin clauze contractuale cum ar fi penalitățile, clauza penală și arvuna.

Potrivit art. 1539 din Codul civil „creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit”. În situația în care penalitățile nu au fost prevăzute în contract, creditorul are dreptul să ceară instanței dobânda legală.

Spre deosebire de penalități, „clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale”[12]. Cu toate acestea, pentru a proteja creditorul de un posibil abuz al debitorului, legiuitorul a prevăzut în cadrul alin. (2) al aceluiași articol că „debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită”.

Arvuna reprezintă o sumă de bani sau alte bunuri fungibile oferite de către o parte celeilalte la momentul încheierii contractului. În situația în care obligația este executată, arvuna este imputată asupra prestației datorate iar în caz contrar, aceasta este restituită. Arvuna îmbracă două forme și anume: arvuna confirmatorie și arvuna penalizatoare.

În ceea ce privește sarcina probei prejudiciului, aceasta revine conform art. 1537 din Codul civil creditorului care prevede că „dovada neececutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel”.

Raportul de cauzalitate reprezintă legătura dintre neexecutarea obligației și prejudiciul creditorului. Așadar, după cum reiese din interpretarea art. 1530 din Codul civil, prejudiciul trebuie să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Pe cale de consecință, atunci când paguba, chiar cauzată de către unul dintre contractanți, nu se află în niciun fel de raport cu obligația născută din contract, răspunderea nu poate fi contractuală, ci se va angaja răspunderea civilă delictuală a acestuia[13].

Vinovăția debitorului, după cum am enunțat în partea introductivă a prezentului capitol, trebuie să fie nejustificată sau, după caz, culpabilă. Pentru a nu fi angajată răspunderea debitorului, acesta trebuie să facă dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere. Cazurile de exonerare a debitorului de vinovăție sunt limitativ prevăzute de lege iar acestea sunt: prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de un caz fortuit – dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, neexecutarea obligației este imputabilă exclusiv creditorului, prejudiciul este cauzat de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor [art. 1534 alin. (1) teza a II-a din Codul civil] și prejudiciul ar fi putut fi evitat de creditor cu o minimă diligență din partea acestuia [art. 1534 alin. (2) din Codul civil].

Forța majoră și cazul fortuit sunt reglementate de Codul civil în cadrul art. 1351. Când debitorul se află în una dintre aceste situații, fără să fi existat o acțiune sau inacțiune a acestuia care să îi fie imputabilă, în ipoteza în care forța majoră sau cazul fortuit fac imposibilă executarea contractului se va pune în discuție problema suportării riscului acestuia. Când însă ne aflăm în cazul în care se suspendă doar temporar executarea, debitorul va executa obligația cu întârziere fără a plăti daune-interese moratorii.

Neexecutarea obligației imputabile exclusiv creditorului este o cauză exoneratoare de răspundere întrucât „o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune”[14]. Dacă totuși prejudicul este imputabil ambelor părți, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua corespunzător [art. 1534 alin. (1) teza I din Codul civil].

Pe lângă aceste condiții necesare pentru a se atrage răspunderea civilă contractuală, legiuitorul a reglementat și un set de condiții speciale pentru acest tip de răspundere, după cum urmează:

capacitatea debitorului;
punerea în întârziere a debitorului;
clauzele cu privire la răspundere.

Cât privește capacitatea cerută în materia răspunderii contractuale, aceasta este capacitatea deplină de exercițiu – capacitatea cerută pentru a se putea încheia contractul – care se dobândește, ca regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.

Totodată, pentru a se angaja răspunderea contractuală este necesar ca acela ce nu și-a executat obligația contractuală să fi fost pus în întârziere. Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului[15]. Situațiile în care debitorul este de drept pus în întârziere sunt prevăzute în cuprinsul art. 1523 din Codul civil. De asmenea, debitorul poate fi pus în întârziere de către creditor prin intermediul unei notificări scrise sau prin cererea de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) din Codul civil]. Notificarea creditorului poate fi transmisă prin orice modalitate (curierat, electronic etc.) cu confirmare de primire sau prin intermediul executorului judecătoresc. Aceasta trebui să cuprindă termenul în care creditorul îi solicită debitorului să își execute obligația, în caz contrar, debitorul o poate executa într-un termen rezonabil. Până la expirarea termenului prevăzut în notificare, creditorul nu se poate prevala de alte remedii contractuale cu excepția suspendării propriei executări și a daunelor-interese moratorii.

Clauzele cu privire la răspundere reprezintă convenția părților prin care se stabilește limitarea, excluderea sau agravare răspunderii debitorului, iar aceasta trebuie să intervină înaintea prejudiciului.

PARTEA II. STUDIU DE CAZ

CAPITOLUL I. PREZENTAREA SPEȚEI

„DOSAR NR. XXXXXXXXXXXXX

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA CĂLĂRAȘI

SENTINȚA CIVILĂ Nr. 7/2016

Ședința publică de la 11 ianuarie 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE – S______ O_______

GREFIER – V______ N_______

Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamanta ___________________ și pe pârâtul N______ V______ O_______ , având ca obiect acțiune răspundere contractuală.

La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,

Instanța în temeiul disp. art. 131 alin. 1 C. proc. civ. rap. la art. 1028 și la art. 107 C. proc. civilă constată existența competenței Judecătoriei Călărași din punct de vedere general, material si teritorial.

În temeiul disp. art. 258 alin. 1 C. proc. civ., instanța încuviințează reclamantei proba cu înscrisurile depuse la dosarul și proba cu interogatoriul pârâtului, acestea fiind admisibile și putând duce la soluționarea cauzei.

Instanța constată imposibilitatea administrării probei cu interogatoriul pârâtului, propusă de societatea reclamantă, având în vedere că deși i-au fost comunicate cererea de chemare în judecată și lista cu întrebările ce compun interogatoriul, pârâtul nu a formulat întâmpinare sau răspuns.

În consecință, judecătoria constată decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică.

Nemaifiind alte cereri de soluționat, în temeiul disp. art. 244 C.proc.civ., instanța declară terminată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.

I N S T A N Ț A :

Deliberând asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 03.11.2015 sub nr. XXXXXXXXXXXXX, reclamanta E___ D______ D_______ S.A. cu sediul în C________, ______________________. 89 A, județul C________, înregistrată la RC sub nr. JXXXXXXXXXXX, având CUI RO__________ Cod IBAN RO62CITIxxxxxxxxxxxx6003, deschis la Citibank, a chemat în judecată pe pârâtul N______ V______ O_______ –CNP – xxxxxxxxxxxxx, domiciliat în Ș_____ V___, _________________________________, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să fie obligat să-i achite suma totală de 2.623,41 lei din care: 2.239,90 lei reprezentând contravaloare facturilor de energie electrică neachitate, 115,28 lei reprezentând penalități, 268,23 lei reprezentând taxă de debranșare, precum și a cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că între părți s-a derulat un contract de furnizare a energiei electrice pentru care s-a atribuit nr.xxxxxxxxxx /9.09.2011, în baza căruia s-au emis facturi fiscale în valoare de 2.239,90 lei.

Conform contractului reglementat prin act normativ reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, iar debitoarea avea obligația să achite contravaloarea acesteia în baza facturilor emise, în termen de 15 zile de la data emiterii facturilor, aceasta fiind și data scadentă.

Pentru neplata în termen de scadență a facturilor restante au fost calculate penalități de întârziere în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 4 potrivit căruia „pentru întârziere la plata facturilor se va percepe penalități de 0,10 % pentru fiecare zi de întârziere de la data scadenței și până la data plății efective”.

În drept: art. 192, art.194 și urm. C.pr.civ. art.1270, art.1350, art.1531 și următoarele Cod civil.

În dovedirea cererii sale, reclamanta a înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri, depunând în acest sens la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: contractul nr. xxxxxxxxxx/9.09.2011, factura nr.xxxxxxx/6.11.1014, xxxxxx/4.01.2015, xxxxxxx/1.03.2015 și factura nr. xxxxxxx/17.04.2015.

Cererea a fost legal timbrată.

În ședința publică de judecată din data de 11.01.2016, în conformitate cu dispozițiile art. 208 alin.2 N.C.P.C., întrucât pârâtul nu a depus întâmpinare în termenul legal, instanța a constatat decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe sau de a invoca excepții și a încuviințat proba cu înscrisuri solicitată de către reclamantă.

Instanța, analizând materialul probator administrat în cauză a reținut următoarea situație de fapt:

Între S.C. E___ E______ SA în calitate de furnizor și pârâtul N______ V______ O_______ în calitate de consumator, a fost încheiat la data de 9.09.2011 contractul de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali si similari, la tarife reglementate, nr. xxxxxxxxxx.

Obiectul acestuia îl reprezenta, conform art. 1 din contract furnizarea energiei electrice la locul de consum: _______________________. Călărași și reglementarea raporturilor dintre furnizor și consumator, respectiv condițiile de consum, facturarea și plata energiei electrice și alte servicii, prin instalațiile electrice aparținând părților conform anexelor 4 și 5 la contract , termenii utilizați fiind prevăzuți în anexa 1 la contract.

Instanța a mai reținut că reclamanta, în calitate de furnizor avea obligația de furniza de către pârâtă energie electrică (art.9), corelativ în sarcina acestuia născându-se obligația de plată a facturilor emise de către societatea furnizoare (art.11 litera a).

Totodată, potrivit prevederilor art. 14 alin. 3 din Contract, reclamanta este îndreptățită să calculeze penalități de întârziere, egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, stabilit conform reglementărilor legale în vigoare, penalități ce se datorează începând cu prima zi după data scadenței, dacă facturile emise nu sunt achitate în termen de 30 de zile de la data scadenței (art. 14 alin. 4). În executarea contractului dintre părți, reclamanta a prestat serviciile de furnizare energie electrică de comun convenite , pentru contravaloarea cărora a emis facturile fiscale nr. xxxxxxx/6.11.1014 scadenta la 21.11.2014, xxxxxx/4.01.2015 scadentă la 19.01.2015, xxxxxxx/1.03.2015 scadentă la 16.03.2015 și factura nr. xxxxxxx/17.04.2015 scadentă la 2.05.2015, aflate la dosar la filele 14-317 , fără însă că pârâtul să își îndeplinească obligația de plată a acestora la termenul stabilit.

Totodată în raport cu prevederile contractuale pentru neachitarea la scadență a facturilor s-au calculat penalități de întârziere de 115,28 lei.

Prin prevederile art. 1270 C. civil este instituit principiul respectării convențiilor legal făcute între părțile contractante, în caz contrar fiind antrenată răspunderea civilă contractuală a părții care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale.

În cauză reclamanta a făcut dovada existenței contractului încheiat între părți precum și a faptului că și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau, susținând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de plată.

În virtutea contractului reclamanta și-a asumat o obligația de a face pe care a respectat-o respectiv aceea de a furniza pârâtului energie electrică la locul de consum, astfel încât condițiile angajării răspunderii civile contractuale sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, fapta ilicită există, pârâta nerespectând obligația contractuală de plată a serviciilor de care a beneficiat și pe care și-a asumat-o prin contract.

De asemenea, prin neîndeplinirea obligației în patrimoniul reclamantei s-a produs un prejudiciu, întrucât pentru serviciile prestate aceasta nu a mai încasat prețul convenit.

În cauză este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul creat reclamantei – creditoare.

Elementul subiectiv se verifică în speță, prin semnarea contractului pârâta însușindu-și obligația de a plăti prețul pentru serviciile de care a beneficiat astfel că aceasta a nesocotit obligația de plată în cunoștință de cauză.

Față de întrunirea în cauză a celor patru condiții, instanța constată antrenată răspunderea contractuală a pârâtei conform art. 1350 C. civil și față de faptul că reclamanta a justificat deținerea față de aceasta a unei creanțe de 2.623,41 lei ce îndeplinește cerințele prevăzute de art. 662 C procedură civilă respectiv este certă, lichidă și exigibilă.

De asemenea, conform art. 1489 alin. 1 C civil, dobânda este cea convenită de părți, în speță fiind prevăzută valoarea penalităților de întârziere pentru neplata la scadență a facturilor emise, conform art. 14 alin 3 lit. a, fiind egale cu nivelul dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor bugetare, stabilite conform reglementărilor în vigoare.

De asemenea, conform prevederilor contractuale, pentru neplata culpabilă a contravalorii facturilor, reclamanta a perceput o taxă de debranșare care va fi suportată de pârâtă, în cuantum de 268,23 lei.

Pentru considerentele arătate anterior, instanța apreciază că acțiunea formulată de reclamantă este întemeiată, motiv pentru care în conformitate cu dispozițiile legale mai sus menționate urmează a o admite și a obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 2.239,90 lei contravaloarea facturilor de energie electrică neachitate, 115,28 lei penalități de întârziere și 268,23 lei taxă de debranșare.

În baza art. 453 alin.1 C. pr. civilă, urmează a obliga pârâtul către reclamantă la plata sumei de 188,63 lei reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv contravaloare taxă de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂREȘTE:

Admite cererea formulată de reclamanta E___ E______ S.A.,cu sediul în București, _______________________. 41-43 înregistrată la Registrul Comerțului sub nr. J 40/xxxxx/2007 având CUI RO xxxxxxxx împotriva pârâtului N______ V______ O_______-CNP- xxxxxxxxxxxxx, domiciliat în comuna Ș_____ V___, _________________________________.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei următoarele sume: 1) 2.239,90 lei reprezentând c/val. servicii prestate, facturate în perioada noiembrie 2014 – mai 2015; 2) 115,28 lei reprezentând penalități de întârziere; 3) 268,23 lei reprezentând taxa de debranșare.

Obligă pârâtul să plătească reclamantei suma de 188,63 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu apel în 30 zile de la comunicare, ce se va depune la Judecătoria Călărași.

Pronunțată în ședință publică azi, 11.01.2016.

PREȘEDINTE, GREFIER,

S______ O_______ V______ N_______

Red.SO

Tehnored. VN

Exp. 4/ 27.01. 2016”[16]

CAPITOLUL II. ANALIZA SPEȚEI

Urmează să analizez speța prezentată prin evidențierea condițiilor răspunderii civile contractuale, astfel:

În fapt, între societatea S.C. E___ E______ SA și pârâtul N______ V______ O_______ a fost încheiat un contract ce avea ca obiect furnizarea energiei electrice la locul de consum astfel că, prin semnarea contractului în sarcina furnizorului s-a născut obligația de a furniza către pârât energie electrică, iar în sarcina consumatorului sarcina de a achita facturile emise de către societatea furnizoare.

Fapta ilicită, după cum a reținut și instanța în mod corect, este reprezentată de neexecutarea obligației pârâtului prin neplata facturilor emise în baza unui serviciu deja prestat. Ne aflăm, așadar, în situția unei neexecutări totale întrucât, chiar dacă factura are la baza plata unei sume de bani, aceasta nu face obligația divizibilă deoarece trebuie achitată în integralitatea ei raportându-ne la natura contractului dintre cele două părți.

Instanța a reținut existența prejudiciului reclamantei întrucât aceasta a prestat obligația contractată fără a încasa prețul convenit pentru serviciile prestate. Pentru aceste motive, în dispozitivul hotărârii, instanța urmează să oblige pârâtul la executarea în natură a obligației (achitarea contravalorii facturilor scadente)și la plata daunelor-interese moratorii (reprezentând penalitățile convenite de părți contractual asupra cărora instanța nu a intervenit potrivit principiului forței obligatorii al contractului). Totodată, în prezenta speță, părțile au stabilit ca neplata culpabilă a contravalorii facturilor să conducă la rezilirea contractului și, pe cale de consecință, la debranșare (taxa fiind suportată de pârât).

Raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu rezultă din corelarea faptei ilicite cu prejudicial motiv pentru care și această condiție este îndeplinită.

Prezumția de vinovăție a fost reținută de instanța în temeiul art. 1548 din Codul civil: „Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.

Așadar, în speță au fost întrunite toate cele patru condiții esențiale pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

În ceea ce privește condițiile speciale, sunt necesare următoarele precizări:

Condiția capacității depline de exercițiu a pârâtului este îndeplinită deoarece, în caz contrar, între furnizor și consumator nu ar mai fi fost încheiat contractul ce a făcut obiectul litigiului.

Pârâtul se afla de drept în întârziere potrivit art. 1523 alin. (1) din Codul civil care prevede că: „Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulate că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect”. În contractul încheiat între părți a fost stabilit ca în facturi să fie menționat care este data scadentă a acestora, deci care este termenul stabilit pentru plata lor. De asemenea, părțile au convenit ca penalitățile să curgă „dacă facturile nu sunt achitate în termen de 30 de zile de la data scadenței” ceea ce poate fi prezentată ca o clauză în favoarea consumatorului.

În concluzie, apreciez că sentința instanței este legală și temeinică întrucât s-a raportat la toate condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a se atrage răspunderea civilă contractuală.

PARTEA III. CONCLUZII

Răspunderea civilă contractuală este o instituție specială reglementată de legiuitor aplicabilă doar în situația existenței unui contract. Aceasta are rolul de a repara prejudiciul pe care o parte îl poate produce alteia prin nerespectarea clauzelor contractuale convenite prin acordul de voință al acestora.

În cuprinsul eseului au fost enunțate și explicate condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru a se antrena acest tip de răspundere.

Eseul a fost structurat în trei părți după cum urmează:

Partea I a avut ca scop abordarea teoretică a temei și a fost împărțită la rândul său în trei capitole.

Capitolul I, denumit „Noțiuni introductive” a avut rolul de a oferi informații privitoare la cel mai important izvor de obligații și anume, contractul. Aceste noțiuni sunt importante întrucât din existența contractului decurge și posibilitatea de a intenta în instanța o acțiune în răspundere civilă contractuală. Tot în cadrul acestui capitol au fost definite și principiile care stau la baza încheierii unui contract întrucât tipul de răspundere civilă analizat decurge chiar din unul dintre ele, mai exact din principiul forței obligatorii.

Capitolul II, denumit „Răspunderea civilă contractuală” reprezintă definiția instituției așa cum este ea prevăzută în Codul civil.

Capitolul III reprezintă subiectul eseului fiind o analiză a condițiilor răspunderii civile contractuale și a altor instituții ce prezintă relevanță.

Partea II este reprezentată de partea practică a lucrării prin intermediul căreia am dorit să evidențiez utilitatea în practica judiciară a noțiunilor teoretice și astfel am ales o speță în care reclamantul a introdus în instanță o acțiune în răspundere civilă contractuală ce a fost admisă întrucât au fost îndeplinite toate condițiile.

În concluzie, din punctul meu de vedere, instituția răspunderii civile contractuale este una complexă și necesară, fiind un instrument reparatoriu ce protejează partea care își îndeplinește de bunăvoie obligațiile asumate prin contract.

BIBLIOGRAFIE

Cărți, tratate, cursuri, monografii
G. Boroi, M.-M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.-V. Rădulescu, Fișe de drept civil. Partea generală. Persoane. Drepturi reale principale. Obligații. Contracte. Succesiuni. Familie, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită de Gabriel Boroi, Editura Hamangiu, București, 2018;
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București, 2015;
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL Educational, București, 1998;
A. Stoica, V. Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Note de curs. Teste-grilă, Editura Universul Juridic, București, 2019.

Legislație
Codul civil (Legea nr. 287/2009)

Resurse web
http://www.avocatura.com

Bianca Constantinescu

Junior Associate

[1] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL Educational, 1998, p. 21

[2] A. Stoica, V. Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Note de curs. Teste-grilă, Editura Universul Juridic, 2019, p. 21.

[3] Codul civil: „Art. 1169. Libertatea de a contracta. Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.”

[4] A. Stoica, V. Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Note de curs. Teste-grilă, Editura Universul Juridic, 2019, p. 23.

[5] Codul civil: „Art. 1296. Efecte. Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentanți și cealaltă parte”. Cazurile reprezentării sunt multiple în dreptul român iar acestea pot fi clasificate după cum urmează: reprezentarea legală (tutela minorului), reprezentarea convențională (mandatul conferit de client avocatului său) și reprezentarea judiciară (stabilită printr-o hotărâre judecătorească).

[6] Codul civil: „Art. 1856. Acțiunea directă a lucrătorilor. În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii”.

[7] Acțiunea directă a victimei care a suferit un prejudiciu împotriva asigurătorului de răspundere civilă.

[8] Codul civil: „Art. 1283 alin. (1): Cel care se angajează la a determina un terț să încheie sau să ratifice un act este ținut să repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat și ca fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă”. În această situație, în sarcina promitentului se va naște o obligație de rezultat, motiv pentru care, dacă rezultatul promis nu este atins, acesta va răspunde în temeiul răspunderii civile contractuale față de creditor.

[9] Codul civil: „Art. 1284 alin. (1): Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț”. Relevant pentru a se evidenția motivul pentru care stipulația pentru altul face parte din excepțiile principiului relativității efectelor contractelor este alin. (2) al aceluiași articol care prevede că: „Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației”.

[10] A. Stoica, V. Beleniuc, Manual de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Note de curs. Teste-grilă, Editura Universul Juridic, 2019, p. 22.

[11] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura ALL Educational, 1998, p. 133.

[12] Art. 1538 din Codul civil

[13] G. Boroi, M.-M. Pivniceru, C.A. Anghelescu, B. Nazat, I. Nicolae, T.-V. Rădulescu, Fișe de drept civil. Partea generală. Persoane. Drepturi reale principale. Obligații. Contracte. Succesiuni. Familie, Ediția a 3-a, revizuită și adăugită de Gabriel Boroi, Editura Hamangiu, 2018, p. 517.

[14] Art. 1517 din Codul civil.

[15] Art. 1521 din Codul civil.

[16] Speță preluată de pe site-ul http://www.avocatura.com