Într-un secol al vitezei este necesar să găsim cele mai simple, rapide și optime soluții pentru rezolvarea problemelor noastre. În acest sens, legiuitorul român a reglementat o procedură specială ce vine atât în ajutorul justițiabililor cât și al instanțelor de judecată ce sunt depășite de numărul de dosare ce se înregistrează zilnic.
Prezentul articol reprezintă o descriere a procedurii ordonanței de plată și are rolul de a oferi informații privitoare la modalitatea în care o persoană ce dorește să își recupereze o datorie în instanță poate uza de aceasta.
CAPITOLUL I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Drepturilor subiective civile și situațiilor juridice ocrotite de lege li se oferă protecție juridică prin intermediul procesului civil.
Procesul civil poate fi definit ca fiind acea activitate pe care o desfășoară instanța de judecată, părțile, alte persoane sau organe care participă la judecată, în scopul realizării sau recunoașterii drepturilor subiective și a altor situații juridice deduse judecății, precum și al executării silite a hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege.
Normele dreptului procesual civil sunt desemnate de acele reguli generale și abstracte care reglementează organizarea și desfășurarea procesului civil.
Prezentul articol este construit în jurul unei norme speciale de drept procesual civil.
Normele speciale, spre deosebire de cele generale, sunt aplicabile numai în cazurile expres prevăzute de lege. Acestea se regăsesc atât în conținutul Codului de Procedură Civilă cât și în alte acte normative speciale. Cartea a VI-a a Codului de Procedură Civilă este consacrată procedurilor speciale, încadrându-se astfel în categoria normelor speciale.
Calificarea unei norme de drept procesual civil ca specială sau generală prezintă importanță practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situația de drept comun, iar norma specială constituie excepția, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant, însă norma generală nu derogă de la norma specială – generalia specialibus non derogant[1].
Din analiza acestor reguli rezultă că norma specială este aplicabilă ori de câte ori un caz intră sub incidența prevederilor sale, aplicându-se astfel prioritar față de norma generală. Prevederile ce nu sunt reglementate de norma specială se completează de normele generale existente în materie, afară de cazurile expres prevăzute de lege.
Procedura ordonanței de plată este una dintre procedurile speciale reglementate de Cartea a VI-a a Codului de Procedură Civilă. Aceasta a înlocuit două proceduri speciale reglementate anterior prin O.G. nr. 5/2001 privind procedura somației de plată, respectiv prin O.U.G. nr. 119/2017 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligațiilor de plată rezultate din contracte între profesioniști. Ambele reglementări anterioare erau similare în ceea ce priveau condițiile de admisibilitate și regulile de judecată, singura diferență esențială constând în domeniul subiectiv de aplicare a acestora.
Procedura ordonanței de plată este cunoscută în legislațiile naționale ale multor state europene, cum ar fi: Germania, Franța, Austria, Belgia, Finlanda, Grecia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania, Suedia, Slovenia, Ungaria sau Cehia[2].
În literatura de specialitate franceză s-a arătat că reglementarea acestei proceduri a fost determinată de „necesitatea facilitării recuperării creanțelor ce nu sunt susceptibile de a fi contestate sub aspectul existenței și al cuantumului, păstrând însă debitorului posibilitatea de a discuta temeinicia pretențiilor creditorului său. Or, cum procedurile ordinare se pot vădi de un formalism greoi și pot presupune costuri prea ridicate cu privire la anumite creanțe, s-a născut ideea de a permite creditorului să obțină, la cerere, un titlu executoriu în temeiul căruia să își recupereze creanța prin urmărirea bunurilor debitorului, contenciosul cu debitorul său cu privire la fondul dreptului urmând a se declanșa doar în cazul în care acesta înțelege să conteste ordonanța de somație de plată emisă contra sa”[3].
În dreptul procesual civil român, procedura ordonanței de plată este reglementată în cuprinsul art. 1014-1025 din Codul de Procedură Civilă. Aceste texte de lege urmează a fi analizate.
CAPITOLUL II. PROCEDURA ORDONANȚEI DE PLATĂ
2.1. Condițiile generale și speciale de admisibilitate
Procedura ordonanței de plată este o procedură specială, deci derogatorie de la dreptul comun, motiv pentru care, pentru a putea uza de ea, creditorul trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute în textul de lege.
Potrivit art. 1014 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă: „Prevederile prezentului titlu se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinat potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege”.
Cu titlu prealabil analizei condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a intenta în instanța o astfel de procedură, trebuie să menționez că aceasta se încadrează în categoria procedurile contencioase întrucât prin intermediul acesteia se poate ajunge la stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană[4].
În ipoteza în care creditorul declanșează pentru aceeași creanță atât procedura de drept comun cât și cea a ordonanței de plată, este de evidențiat faptul că nu s-ar putea invoca litispendența (incident procedural prevăzut la art. 138 din Codul de Procedură Civilă ce presupune existența aceluiași proces în legătură cu care au fost formulate mai multe cereri la aceeași instanță sau la instanțe deosebite, dar deopotrivă competente) întrucât cele două proceduri se soluționează după reguli distincte. Cu toate acestea, pentru a se evita obținerea a două titluri executorii pentru aceeași creanță (posibil chiar diferite), s-ar putea solicita suspendarea judecății în litigiul de drept comun în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de Procedură Civilă. După emiterea ordonanței de plată în cadrul procedurii speciale, litigiul inițiat în dreptul comun urmând a deveni lipsit de interes.
Condițiile generale de admisibilite sunt cele obligatorii exercitării oricărui mijloc procedural, mai exact: formularea unei pretenții, interesul, calitatea proceasuală și capacitatea procesuală. Acestea sunt general valabile în acțiunile civile și trebuie îndeplinite chiar și în procedurile speciale. Procedura ordonanței de plată are anumite condiții speciale de admisibilitate ce se regăsesc în cuprinsul art. 1014 alin. (1).
În primul rând, pe calea ordonanței de plată pot fi valorificate exclusiv creanțele bănești de natură civilă. În acest sens, această procedură specială este aplicabilă numai creanțelor civile ce sunt izvorâte dintr-un contract civil (inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o autoritate contractantă), fie determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, atâta timp cât acesta este însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
Pe cale de consecință, creanțele și obligațiile ce ar intra în conținutul raporturilor juridice guvernate de alte materii (cum ar fi pretențiile bănești ale salariatului față de patron, datorate în baza contractului individual de muncă), creanțele ce izvorăsc din contractele încheiate cu autoritățile publice, ce au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice sau achizițiile publice, care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. C1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt contracte administrative sau creanțele înscrise la masa credală în cadrul procedurii de insolvență[5] nu pot face obiectul procedurii ordonanței de plată.
În al doilea rând, creanța pe care creditorul pretinde că o are trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă. Potrivit dispozițiilor art. 663 din Codul de Procedură Civilă, creanța este certă atunci când „existența ei neîndoielnică rezultă din însuși titlul executoriu”, lichidă când „obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conține elementele care permit stabilirea lui” și exigibilă atunci când „obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată”.
O altă condiție specială de admisibilitate a procedurii ordonanței de plată este reprezentată de constatarea creanței printr-un înscris. Ordonanța de plată reprezintă, prin esența ei, o procedură simplificată pe care creditorul o are la dispoziție pentru a obține un titlu executoriu fără a se analiza aprofundat temeinicia pretenției creditorului precum în dreptul comun.
Pornind de la această premisă, înscrisul constator al creanței trebuie să fie un înscris în sensul art. 265 din Codul de Procedură Civilă[6], deci noțiunea trebuie luată în accepțiunea ei restrânsă, necuprinzând începutul de dovadă scrisă, mijloace materiale de probă sau declarații de martori, chiar autentificate[7]. În acest sens, înscrisul trebuie să aibă forță probantă prin el însuși, fără să necesite confirmare, completare sau alte mijloace de probă, motiv pentru care, acesta trebuie să poarte atât semnătura creditorului cât și a debitorului.
În aceeași ordine de idei, înscrisul constatator nu poate fi reprezentat de un titlu executoriu întrucât în această ipoteză, cererea privind emiterea unei ordonanțe de plată ar fi lipsită de interes.
O ultimă condiție specială de admisibilitate este reprezentată de somarea prealabilă a creditorului. Potrivit art. 1015 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă: „Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, o somație, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia”. Alin. (2) al aceluiași articol indică faptul că această somație întrerupe cursul prescripției extinctive dar numai în condițiile art. 2540 din Codul civil[8].
În eventualitatea în care debitorul nu înțelege să achite debitul datorat în termenul prevăzut în somația, creditorul are obligația de a atașa dovada comunicării somației alături de cererea privind ordonanța de plată și de înscrisurile constatoare, în caz contrar, aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă, potrivit art. 1017 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă.
Totodată, în eventualitatea în care creditorul nu își îndeplinește obligația de a soma debitorul prealabil introducerii cererii de emitere a unei ordonanțe de plată, debitorul are posibilitatea de a invoca acest aspect prin întâmpinare.
2.2. Procedura de soluționare și calea de atac
Cererea pentru emiterea unei ordonanțe de plată se introduce și se judecă de către instanța care ar fi competentă să judece fondul cauzei, potrivit dispozițiilor art. 1016 din Codul de Procedură Civilă[9].
Chiar dacă cererea privind ordonanța de plată este o veritabilă cerere de chemare în judecată, legiuitorul a reglementat prin intermediul art. 1017, cuprinsul acesteia. În acest sens, pe lângă informațiile privitoare la identitatea părților, cererea privind emiterea unei ordonanțe de plată mai trebuie să cuprindă și „suma ce reprezintă obiectul creanței, temeiul de fapt și de drept al obligației de plată, perioada la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plată și orice element necesar pentru determinarea datoriei” [art. 1017 alin. (1) lit. c)] și „suma ce reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii” [art. 1017 alin. (1) lit. d)].
Potrivit art. 1018 alin. (1): „Dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată potrivit dipozițiilor legale în vigoare. Rata de referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se aplică pe întreg semestrul”. Astfel, dacă părțile nu au stabilit cuantumul dobânzii pe zi de întârziere, instanța va aplica dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011.
Dobânda penalizatoare începe să curgă, potrivit art. 1535 din Codul civil, „de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic”.
Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești sunt reglementate de articolul mai sus citat și sunt întotdeauna în favoarea creditorului.
Creditorul mai poate pretinde, pe lângă dobânzile penalizatoare, și daune-interese suplimentare constând în sumele de bani pe care acesta le-a mobilizat în vederea recuperării sumelor rezultate din neexecutarea la timp a obligațiilor de către debitor [art. 1018 alin. (2)]. În această categorie pot intra: onorariul executorului (pentru întocmirea somației), onorariul avocatului (în faza de judecată) și taxa de timbru.
Cererea privind ordonanța de plată este supusa unei taxe judiciare de timbru în cuantum de 200 lei potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Această taxă este una fixă, indiferent de cuantumul obiectului cererii.
Cu toate acestea, dacă, potrivit legii, în anumite materii speciale, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbre (de exemplu, cererile formulate de asociațiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreținere), reclamantul nu va datora taxa de timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii speciale[10].
Cererea de emitere a unei ordonanțe de plată este supusă procedurii verificării și regularizării prevăzute la art. 200 din Codul de Procedură Civilă, întrucât aceste dispoziții legale nu sunt incompatibile cu prevederile speciale care reglementează procedura ordonanței de plată. Faptul că, în această procedură, citarea părților se face potrivit dispozițiilor referitoare la pricinile urgente nu este un impediment la aplicarea procedurii verificării și regularizării cererii introductive de instanță, deoarece rațiunile pe care se întemeiează această procedură se regăsesc și în privința cererii de ordonanță de plată și nu impietează asupra duratei procedurii speciale. De altfel, art. 1023 din Codul de Procedură Civilă stabilește în mod expres că nu intră în calculul termenului prevăzut de lege pentru soluționarea cererii perioada necesară pentru comunicarea actelor de procedură și întârzierea cauzată de creditor, inclusiv ca urmare a modificării sau completării cererii[11].
Citarea părților în procedura ordonanței de plată este obligatorie și se dipune pentru explicații și lămuriri precum și pentru a stărui în efectuarea plății datorate de către debitor ori pentru înțelegerea părților asupra modalității de plată[12]. Chiar dacă procedura ordonanței de plată nu intră în categoria pricinilor urgente, citarea părților se va efectua în conformitate cu dispozițiile art. 159 teza a II-a din Codul de Procedură Civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1019 din Codul de Procedură Civilă, citațiile vor fi înmânate părților cu 10 zile înaintea termenului de judecată cu mențiunea că debitorul are obligația de a depune întâmpinare cu 3 zile înainte de acesta, în caz contrar, instanța putând considera pasivitatea debitorului ca fiind o recunoaștere tacită a pretențiilor creditorului. Totodată, acesta va fi decăzut din dreptul de a mai depune probe și a invoca excepții cu excepția celor absolute.
Întâmpinarea nu se va comunica creditorului acesta putând lua cunoștință de conținutul acesteia din dosarul cauzei.
În cadrul procedurii ordonanței de plată ar putea fi primită și soluționată o cerere reconvențională, dacă aceasta din urmă ar îndeplini toate condițiile de admisibilitate care rezultă din reglementarea specială pentru cererea de emitere a unei ordonanțe de plată, în măsura în care creanța valorificată de debitor pe cale reconvențională derivă din același raport juridic cu creanța reclamantului sau este strâns legată de aceasta[13]. Această considerare este îmbrățișată numai în doctrină întrucât practica juridică a arătat că o asemenea cerere este inadmisibilă.
O altă particularitate a acestei proceduri este reprezentată de durata soluționarii sale. Aceasta, potrivit art. 1023 alin. (1), este de 45 de zile de la data introducerii cererii atunci când debitorul nu contestă creanță.
Soluțiile pe care le poate pronunța instanța cu privire la cererea privind emiterea unei ordonanțe de plată sunt regăsite în cuprinsul art. 1020-1022 din Codul de Procedură Civilă, după cum urmează:
Instanța poate emite o încheiere definitivă în situația în care creditorul declară că a primit plata datoriei de la debitor [art. 1020 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă].
Aceasta poate pronunța o hotărâre de expedient atunci când creditorul și debitorul ajung la o înțelegere asupra efectuării plății, luând astfel act de înțelegerea părților [art. 1020 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă].
În situația în care creditorul contestă creanța, iar instanța constată, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei și a explicațiilor și lămuririlor părților, că apărările formulate de acesta sunt întemeietate, va respinge cererea printr-o încheiere [art. 1021 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă]. În acest caz, creditorul are la îndemână două remedii, respectiv: formularea unei cereri în anulare sau introducerea cererii de chemare în judecată potrivit dreptului comun [art. 1021 alin. (3) din Codul de Procedură Civilă].
Instanța mai poate respinge cererea creditorului prin încheiere atunci când aceasta constată că apărările de fond formulate de debitor presuspun administrarea altor probe decât înscrisurile, explicațiile și lămuririle părților, iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun [art. 1021 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă]. Creditorul va avea la dispoziție aceleași remedii ca cele prezentate anterior.
Instanța poate admite cererea creditorului, caz în care va emite ordonanța de plată, menționând în dispozitivul hotărârii suma și termenul de plată [art. 1022 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă]. Termenul stabilit de instanță va trebui să nu fie mai scurt de 10 zile și mai lung de 30 de zile de la data comunicării ordonanței către debitor [art. 1022 alin. (3) din Codul de Procedură Civilă]. De la acest termen, legiuitorul a stabilit două derogări, respectiv: atunci când părțile convin stabilirea unui termen de plată cu depășirea limitei minime sau maxime [art. 1022 alin. (3) teza a II-a din Codul de Procedură Civilă] sau atunci când creanțele reprezentând obligații de plată a cotelor din cheltuielile comune față de asociațiile de proprietari, precum și a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafețelor locative pe care le folosesc ca locuințe, în cazul cărora, la cererea debitorului și ținând seamă de motivele temeinice invocate de acesta în ceea ce privește posibilitățile efective de plată, instanța poate stabili un termen de plată mai mare de 30 de zile de la data comunicării ordonanței ori poate dispune eșalonarea plății [art. 1022 alin. (4) din Codul de Procedură Civilă].
Instanța poate, de asemenea, admite în parte cererea creditorului atunci când se constată că numai o parte din pretențiile acestuia sunt întemeiate [art. 1022 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă].
Întrucât procedura ordonanței de plată este una specială, aceasta are și o cale de atac specifică, denumită cerere în anulare.
Potrivit alin. (1) al art. 1024 din Codul de Procedură Civilă, cererea în anulare se formulează în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării ordonanței de plată.
Debitorul poate invoca pe această cale numai nerespectarea cerințelor prevăzute de art. 1014 și următoarele pentru emiterea ordonanței de plată, precum și, dacă este cazul, cauze de stingere a obligației ulterioare emiterii ordonanței de plată, așadar, are natura unei căi de atac de reformare, iar nu de retractare, întrucât prin intermediul ei se realizează un control judiciar al ordonanței atacate.
Din faptul că legea indică în mod expres cazurile în care creditorul poate formula cerere în anulare în cadrul procedurii speciale, rezultă că el nu are deschisă această cale de atac atunci când cererea este anulată sau respinsă pe un alt temei decât cele vizate de art. 1021 alin. (1) și (2), respectiv art. 1022 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă[14].
Instanța competentă să soluționeze cererea în anulare este cea care a pronunțat ordonanța de plată în complet de doi judecători, potrivit art. 1024 alin. (4).
În acest sens trebuie analizată ipoteza în care judecătorul care a pronunțat ordonanța de plată, face parte din completul care judecă cererea în anulare.
Cazurile de incompatibilitate absolută sunt reglementate de art. 41 din Codul de Procedură Civilă în cuprinsul căruia nu regăsim menționat în mod expres incompatibilitatea judecătorului de a judeca această cale unică de atac.
Cu toate acestea, în această situație, ar putea deveni aplicabile dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 atunci „când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece” sau chiar ale pct. 13 „atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.
Dacă instanța învestită admite, în tot sau în parte, cerea în anulare intentată de debitor, aceasta va anula, în tot sau în parte, ordonanța de plată, pronunțând o hotărâre definitivă [art. 1024 alin. (6) din Codul de Procedură Civilă]. Creditorul va putea acționa debitorul în procedura de drept comun.
Dacă cererea în anulare a fost formulată de creditor iar instanța o admite, în tot sau în parte, aceasta va pronunța o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanța de plată cu respectarea dispozițiilor art. 1022 din Codul de Procedură Civilă.
Potrivit art. 1024 alin. (8) din Codul de Procedură Civilă, hotărârea prin care este respinsă cererea în anulare este definitivă.
2.3. Titlul executoriu. Contestația la executare.
O primă modalitate de a obține un titlu executoriu pe calea procedurii speciale a ordonanței de plată este reprezentată de stingerea litigiului pe cale amiabilă atunci când creditorul și debitorul ajung la o înțelegere asupra plății iar instanța ia act de aceasta printr-o hotărâre de expedient.
Potrivit art. 1020 alin. (3) din Codul de Procedură Civilă, hotărârea de expedient este definitivă și constituie titlu executoriu, astfel, în eventualitatea în care debitorul nu respectă înțelegerea, creditorul va putea recupera debitul restant prin intermediul unui executor judecătoresc fără a mai fi necesar concursul instanței.
În ceea ce privește hotărârea prin care instanța emite o ordonanță de plată, aceasta este executorie chiar dacă este atacată cu cerere în anulare și are autoritate de lucru judecat până la soluționarea cererii în anulare, devenind definitivă ca urmare a neintroducerii căii de atac sau ca respingere a acesteia [art. 1025 alin. (1) din Codul de Procedură Civilă].
În acest sens, creditorul își asumă riscul de a pune în executare o hotărâre care nu este definitivă, întrucât va fi obligat să îl repună pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, în eventualitatea în care cererea în anulare formulată de acesta va fi admisă iar ordonanța de plată va fi modificată sau chiar anulată.
Cu toate acestea, dacă debitorul dorește suspendarea executării inițiate de creditor, aceasta va putea fi încuviințată numai cu dare de cauțiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanță [art. 1024 alin. (5) din Codul de Procedură Civilă].
Împotriva executării silite a ordonanței de plată partea interesată poate face contestație la executare, potrivit dreptului comun în materie, respectiv art. 712 și următoarele din Codul de Procedură Civilă[15].
La fel ca și în dreptul comun, în cadrul contestației la executare nu se vor putea invoca decât neregularități privind procedura de executare și nu motive de fapt sau de drept pe care partea le-ar fi putut propune în cursul judecății, precum și cauze de stingere a obligației civile ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanței de plată.
Bianca Constantinescu
Junior Associate
[1] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugita, Editura Hamangiu, 2017, p.6
[2] Idem, p. 949-950
[3] L. Cadiet, Droit judiciaire prive, Ed. Litec, Paris, 1992, p. 704-705
[4] G. Boroi, M. Stancu, Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2019, p. 598
[5] Idem, p. 599-600
[6] Art. 265 din Codul de Procedură Civilă: „Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare”
[7] G. Boroi, M. Stancu, Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2019, p. 600
[8] Prin coroborarea celor două texte de lege (art. 1015 alin. (2) din Codul de Procedură Civilă și art. 2540 din Codul civil) rezultă faptul că somarea debitorului în procedura ordonanței de plată echivalează cu o punere în întârziere, sens în care, efectul întreruperii prescripției este condiționat de introducerea cererii privind emiterea unei ordonanțe de plată în termen de 6 luni de la comunicarea somației în situația în care debitorul nu înțelege să achite debitul datorat în termen de 15 zile.
[9] Atât în privința competenței materiale cât și a celei teritoriale sunt aplicabile dispozițiile de drept comun. În acest sens, pentru determinarea acestora, se vor verifică dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. 1 din Codul de Procedură Civilă referitoare la judecata în primă instanță a cererilor al căror obiect este evaluabil în bani și ale art. 107 și urm. din Codul de Procedură Civilă referitoare la competența teritorială.
[10] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugita, Editura Hamangiu, 2017, p. 957
[11] Ibidem
[12] G. Boroi, M. Stancu, Fișe de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2019, p. 603
[13] Ibidem
[14] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugita, Editura Hamangiu, 2017, p. 962
[15] G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ediția a 4-a, revizuită și adăugita, Editura Hamangiu, 2017, p. 964
Societate Civilă de Avocați - Popescu Bucur și Asociații 